Ministerul de Finanţe şi vicepremier– Florin Georgescu (PSD)

Ministerul Apărării – Corneliu Dobriţoiu (PNL)

Ministerul de Interne – Ioan Rus (PSD)

Ministrul Administraţiei – Victor Paul Dobre (PNL)

Ministerul Economiei – Daniel Chiţoiu (PNL)

Ministerul Afacerilor Europene – Leonard Orban (PC)

Ministerul Afacerilor Externe – Andrei Marga (PNL)

Ministerul Transporturilor – Ovidiu Silaghi (PNL)

Ministerul Mediului – Rovana Plumb (PSD)

Ministerul Dezvoltării – Eduard Helvig (PNL)

Ministerul Culturii – Mircea Diaconu (PNL)

Ministerul Justiţiei – Titus Corlăţean (PSD)

Ministerul Comunicaţiilor – Dan Nica (PSD)

Ministerul Muncii – Mariana Câmpeanu (PNL)

Ministerul Educaţiei – Corina Dumitrescu

Ministerul Sănătăţii – Vasile Cepoi

Ministerul Agriculturii – Daniel Constantin (PC)

Victor Ponta a rupt in fata Congresului PSD scrisoarea trimisa de Traian Basescu, prin care presedintele propune opozitiei un troc politic:

“Am primit o scrisoare de la domnul Basescu. Am sperat ca scrie demisie. Nescriind insa demisie, as vrea, cu permisiunea dumneavoastra, sa ii dau un raspuns lui Traian Basescu. Asta e raspunsul nostru pentru ei: <rupe scrisoarea>. Nu avem ce discuta si negocia cu Traian Basescu, nu avem nevoie de minciunile si propunerile lui otravite!”

STATUL – INSTITUŢIA POLITICĂ LEGISLATIVĂ “PARLAMENTUL”

 Etapa a II-a Structura constitutivă a parlamentului

     Structura parlamentului joacă un rol major în funcţionarea şi eficienţa activităţii acestuia. Din acest considerent, astăzi întâlnim parlamente constituite dintr-o singură “adunare”, numite parlamente unicamerale şi din două “adunări”, numite parlamente bicamerale. În cadrul structurii parlamentului, pe lângă cele două camere mai întâlnim comisii şi consilii, care au de regulă un rol consultativ sau de a oferi plenului parlamentului unele proiecte, programe, date, informaţii etc., dar care nu sunt şi nu pot fi considerate camere structura şi funcţionalitatea lor.

     Structura parlamentului, unicamerală sau bicamerală, este influenţată de mai mulţi factori cum ar fi: structura statală, sistemul constituţional, factori tradiţionali national-istorici. Ponderea şi contribuţia acestor factori în stabilirea structurii parlamentului, variază de la o societate la alta, în unele cazuri primează factorii ce ţin de structura de stat, în altele tradiţia etc., în cele mai multe cazuri însă, structura parlamentului fiind rezultatul acţiunii tuturor factorilor enumeraţi.

     În cele mai multe ţări, structura de stat s-a impus în raport cu alţi factori în stabilirea structurii parlamentului. Astfel, structura unitară a statului a determinat în cele mai multe cazuri, un parlament unicameral.

     În cazul statelor federale însă, necesitatea reprezentării şi promovării intereselor statelor membre a impus parlamentul bicameral. În această situaţie rolul şi funcţiile celor două camere sunt impărţite: una dintre camere reprezintă şi promovează interesele statului federal, cealaltă cameră se prezintă şi acţionează ca reprezentantă a intereselor popoarelor (naţiunilor) membre.

     State federale cu parlament bicameral sunt: S.U.A., Germania, Marea Britanie, India etc. Există însă numeroase situaţii când şi statele unitare au parlament bicameral ca: România, Polonia etc., dar şi cazuri de state federale cu parlament unicameral, ca de exemplu Rusia.

     În funcţie de ţară, parlamentul mai poartă şi alte denumiri, cum ar fi Duma în Rusia, Congres în S.U.A, Adunarea Naţională în Franţa etc.

     Din perspectiva structurii parlamentului şi astăzi sunt dezbateri aprinse în rândul politicienilor, al juriştilor dar şi preocupări ale celor din domeniul politologiei, privind tipul de parlament, unicameral sau bicameral, care este cea mai bună variantă în funcţie de dezvoltarea socială. Această dispută este axată pe două aspecte esenţiale, cel al democraţiei şi cel al eficienţei, părerile fiind contradictorii, existând argumente pro şi contra, atât pentru forma unicamerală, cât şi pentru cea bicamerală.

     Câteva argumente “pro” pentru parlamentul unicameral, ar fi:

- asigură fluiditate şi rapiditate în activitatea legislativă, un astfel de parlament fiind foarte util şi eficient pentru societăţile care trec de la un sistem politic totalitar la unul democratic, unde se reclamă o mare nevoie de restaurare legislativă şi reformare socială;

- fiind redus numeric, necesită mai puţine cheltuieli pentru funcţionarea şi întreţinerea sa;

- uşurează relaţia dintre parlament şi executiv, evitând posibilele tensiuni şi idei opozante care s-ar putea isca în cazul parlamentul bicameral, respective între camerele acestuia, sau între acesta şi executiv ori instituţia şefului statului.

     Argumente “contra” pentru parlamentul unicameral, ar putea fi:

- nu constituie o reprezentare prea fidelă a voinţei poporului, întrucât prin numărul redus al membrilor săi, induce un element restrictiv (limitativ) sub aspectul reprezentării democratice;

- se creează o mai mare posibilitate de subordonare sau de dominare a sa de către forţa politică majoritară, de către executiv, sau chiar de către şeful statului, fapt ce ar putea conduce la instaurarea autoritarismului, autocraţiei sau chiar a dictaturii;

- fluiditatea şi rapiditatea în adoptarea legilor, care este caracteristica principală a parlamentului unicameral, ar putea fi în detrimentul calităţii şi consistenţei actului legislativ.

     Argumente „pro” pentru parlamentul bicameral, ar putea fi menţionate:

- existenţa a două camere şi implicit a unui număr mai mare de membri, va asigura o reprezentare mai largă a tuturor claselor sociale şi mai apropiată de voinţa poporului, fapt cu consecinţe pozitive pentru democraţie;

- varietatea forţelor politice reprezentate în parlamentul bicameral, ar înlătura posibilitatea subordonării sale de către majoritatea politică parlamentară, ori de către guvern sau de şeful statului, eliminându-se astfel riscul instaurării dictaturii sau a unui regim totalitar;

- permite o dezbatere mai amplă, mai profundă a proiectelor legislative, aducând în planul dezbaterilor soluţii diverse, cu efect pozitiv asupra consistenţei şi calităţii actului legislativ.

     Exemple de argumente „contra” în cazul parlamentului bicameral:

- plusul de democraţie pe care îl conferă sistemul bicameral este anihilat de modul greoi de emitere a actelor legislative, cu efecte negative asupra bunul mers al societăţii;

- prin prezenţa a două camere s-ar genera tensiuni, atât între cele două camere componente cât şi între acestea şi executiv, fapt ce ar agita viaţa social-politica şi ar ţine pe loc bunul mers al acesteia;

- numărul mult mai mare al membrilor parlamentului bicameral, în raport cu cel unicameral, ar genera o creştere considerabilă a efortului financiar pentru funcţionarea şi întreţinerea sa, fapt ce ar afecta în unele situaţii bugetul societăţilor mici şi mijlocii;

- prin mecanismul său mult mai greoi de adoptare a legilor, constituie motive pentru rezerve sau critici la adresa acestui sistem.

     În fine, structura pe care o îmbracă parlamentul, fie unicameral, fie bicameral, ţine de sistemul constituţional din fiecare societate, de necesitatea realizării anumitor cerinţe sociale, în special în perioada de tranziţie, cum este cazul societăţilor foste comuniste. În ultimă instanţă, modul de constituire şi funcţionare al parlamentului ţine de însăşi identitatea şi independenţa fiecărei naţiuni.

 Structura politică a parlamentului

     Indiferent de modul de constituire, respectiv de numărul camerelor, în cadrul oricărui sistem parlamentar democrat se constituie două tipuri de forţe social-politice:

- majoritatea parlamentară, formată din partidul sau coaliţia de forţe politice care au câştigat alegerile şi/sau care împreună formează majoritatea simplă de peste 50% cât şi cea absolută adică 2/3 din numărul membrilor parlamentului, majoritate necesară votării guvernului şi a proiectelor de legi organice;

- minoritatea parlamentară sau opoziţia politică, formată din partidul sau restul partidelor din parlament şi care constituie sub 50% din numărul total al voturilor parlamentarilor.

     Deosebirea dintre cele două structuri politice este evidentă. Majoritatea parlamentară este cea care prin votul său dă naştere guvernului, îi acordă votul de investitură şi îi susţine activitatea. Ea are rolul esenţial în activitatea legislativă, impunând, prin sistemul votului, programul politic al partidului sau coaliţiei pe care o reprezintă. Prin politica guvernului şi legile votate, majoritatea parlamentară are un rol major în orientarea şi dirijarea evoluţiei societăţii, în conducerea acesteia.

     Opoziţia parlamentară este necesară şi obligatorie în cadrul unui sistem politic democratic şi a unui stat de drept. În societăţile totalitare, în cele mai multe cazuri, opoziţia politică lipseşte sau este formală.

     În raport cu majoritatea parlamentară, opoziţia are un rol mult mai mic în dezbaterea şi adoptarea legilor şi, din acest motiv şi în orientarea şi conducerea societăţii.

     Rolul opoziţiei politice este acela de a cenzura activitatea majorităţii parlamentare, de a informa şi sensibiliza opinia publică de eventualele deficienţe, neîmpliniri sau chiar de acte de neconstituţionalitate. Totodată opoziţia politică este cea care prezintă alternative sociale şi politice la politica desfăşurată de majoritatea politică aflată la guvernare.

Sursa: cursuri şi materiale din mediul online

STATUL – INSTITUȚIA POLITICĂ LEGISLATIVĂ “PARLAMENTUL”

 Partea I Apariţia şi constituirea parlamentului

 1. Apariţia instituţiei politice legislative “parlamentul”

Parlamentul, pe lângă instituţia politică executivă – guvern, constituie în cadrul oricărei societăţi democratice, instituţia politică cu rol major in legiferarea normelor de convieţuire socială şi producţie a bunurilor. Această instituţie a apărut ca o necesitate separaţiei puterii statale, respectiv o componentă care să emită legi şi norme, parlamentul şi o alta care să le aplice, guvernul. Parlamentul, într-o formă incipientă, a apărut încă din perioada modernă, la iniţiativa clasei burgheziei, ca o formă de reprezentare în puterea statală a acesteia, de-a lungul vremii însă, această instituţie a cunoscut numeroase transformări, atât în ceea ce priveşte modul de constituire şi funcţionare, cât şi în privinţa rolului şi locului acestuia în societate, respectiv a relaţiilor cu celalalte instituţii ale statului.

În România, istoria instituţiei parlamentare începe undeva pe la anul 1831 când, în Ţara Românescă, a fost adoptat un act cu caracter constituţional denumit Regulamentul Organic, care mai târziu s-a instituit şi în principatul Moldova. Regulamentele Organice ale celor două principate au pus bazele apariţiei parlamentarismului în Principatele Române.

Un rol important în acest sens l-au avut Convenţia de la Paris din 1858 şi Statutul Dezvoltător al Convenţiei (care a introdus principiul reprezentativităţii naţiunii), adoptat în 1864 din iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin plebiscit (referendum).

Bazele moderne ale parlamentului ca for legislativ, s-au pus după adoptarea Constituţiei din 1866, promulgată de Carol I, ca Reprezentanţă Naţională, care a funcţionat pe principiul modului de organizare şi funcţionare al parlamentelor vest-europene din acea vreme.

 2. Constituirea parlamentului

Modul de constituire a parlamentului are o deosebită importanţă pentru rolul acestuia în societate şi conferirea autorităţii specifice unui for legiuitor şi de control. Practica modernă de constituire a parlamentului din punct de vedere social şi politic a pus în evidenţă trei moduri de constituire a parlamentului:

- numirea parţială sau totală a membrilor parlamentului;

- constituirea sa prin intermediul electorilor (reprezentanţilor), pe calea a censului (a recensământului);

- votul universal (prin scrutinuri periodice).

 - Numirea parţială a membrilor parlamentului, este caracteristică începutului perioadei moderne, atunci când monarhul sau preşedintele, în calitatea sa de şef al statului îşi rezerva dreptul de a numi o parte a legislativului, din dorinţa de a-l controla şi chiar de a-l subordona.

Şi în zilele noastre mai sunt destul de multe sisteme constituţionale, care agreează şi menţine formula numirii unor senatori de drept sau pe viaţă. Astfel de cazuri întâlnim în S.U.A., Italia etc. Senatori de drept pot fi liderii religioşi, personalităţi politice, culturale etc., iar dintre cei pe viaţă pot fi foştii preşedinţi şi prim-miniştri ai ţării.

Astfel de numiri au caracterul unei recompense a naţiunii faţă de activitatea depusă de aceste personalităţi, ca o recunoaştere a meritelor acestora. Acestea sunt făcute însă, astfel încât să nu modifice sau să influenţeze structura şi activitatea parlamentului, ori să-i confere o alta orientare/majoritate politică.

Există însă şi sisteme constituţionale, unde, în baza unor dispoziţii legale, anumite categorii sociale, cum ar fi minorităţile naţionale, dacă nu întrunesc numărul de voturi necesare mandatului, primesc reprezentare din oficiu în parlament.

În România sistemul constituţional actual prevede ca, în afară de minoritatea maghiară, care se bucură de o formaţiune politică reprezentativă, toate celalalte minorităţi naţionale, ca sârbi, cehi, slovaci, ruşi, greci, lipoveni, greci, polonezi, ucrainieni etc., să beneficieze de această prevedere constituţională.

O asemenea prevedere constituţională însă, trebuie privită mai degrabă ca un gest de creare a egalităţii de şanse pentru reprezentarea tuturor categoriilor etno-sociale, pentru dezvoltarea vieţii multi-culturale şi a sistemului democratic adoptat.

De reţinut este faptul că, aşa cum s-a arătat mai sus, în anumite sisteme constituţionale o parte a membrilor parlamentului, în special în camera senatului, sunt numiţi. Deşi în cele mai multe sisteme constituţionale numirea acestor membri în parlament este mai mult simbolică prin ponderea lor, ei nefiind în măsură să modifice orientarea politică a activităţii parlamentare, însă fiind numiţi de către şeful de stat, de cele mai multe ori, sau uneori de către executiv (guvern), ei sunt totuşi într-o anumită masură legati şi într-un fel chiar dependenţi, de şeful de stat/de executiv, decât de electorat.

Numirea însă în totalitate a membrilor parlamentului nu poate constitui o problemă de actualitate sau de luat în discuţie, întrucât acest lucru nu este caracteristic unui sistem democratic, ci dimpotrivă, totalitarismului. Astfel de situaţii s-au întâlnit în cazul regimurilor fasciste şi comuniste.

 - Alegerea membrilor parlamentului prin electori, pe bază de cens (recensământ), este o formă caracteristică începutului perioadei moderne care încerca să lege dreptul de vot al cetăţenilor, de cens. Acesta a îmbrăcat mai multe forme: censul de avere, de sex, de vârstă, de ştiinţă de carte etc. Cetăţenii care nu îndeplineau condiţia de cens nu puteau să fie alegători direcţi, ci delegau un reprezentant care participa direct la vot.

Cel mai important dintre acestea, censul de avere, stabilea participarea directă la vot, iar cei care nu îndeplineau acest cens, desemnau un participant direct la vot, în diferite proporţii 1 la 25, 1 la 50, funcţie de avere.

Censul de sex a fost cel mai discriminatoriu, el excludea de la vot un mare şi important grup social, cel al femeilor. Acest cens, deşi vizibil discriminatoriu, s-a păstrat până în zilele noastre în unele ţări, mai ales în cele cu un puternic caracter religios ori cultural.

Censul de vârstă excludea de la viaţa social-politică tineretul, prin impunerea unei varste ridicate, 25-30 de ani, atât pentru exercitarea dreptului de vot, cât şi pentru cei ce doreau să fie aleşi.

Un asemenea sistem de desemnare a parlamentului era restrictiv, votul cenzitor sub diferitele sale forme constituind o limitare majoră a exercitării unui drept fundamental al cetăţeanului, ceea ce a generat o reprezentare restrictivă şi elitistă a grupurilor şi categoriilor sociale. Parlamentul constituit pe principiul votului cenzitor nu exprima voinţa şi interesele întregii naţiuni, ci doar a unei părţi a acesteia, structura sa fiind determinată de ponderea formei de cens (avere, vârstă, sex, educaţie).

 - Votul universal a apărut cam pe la începutul secolului al XX-lea când, în procesul de radicalizare a vieţii politice, tot mai multe şi variate grupuri sociale au cerut dreptul de participare directă şi activă la construcţia noii societăţi. Astfel, radicalizarea vieţii politice şi nevoia de democratism pe de o parte şi, pe de altă parte teama clasei politice de a nu rămâne izolată de noul val al dezvoltării economice şi transformării sociale, a determinat tot mai multe sisteme politice, respectiv partide şi formaţiuni politice, să-şi adapteze doctrinele şi să includă în programele lor politice votul universal.

Votul universal, este dreptul fundamental al cetăţenilor într-o societate democratică, de a participa direct şi egal, indiferent de sex, rasă, religie, naţionalitate, nivel de pregătire, stare materială etc., la alegerea şi constituirea instituţiilor centrale şi locale ale puterii politice de stat, dar şi de a fi ales.

În esenţă, votul universal conţine trei elemente distincte, atât sub aspectul conţinutului, cât şi al condiţiilor, pe care trebuie să le întrunească:

a) Dreptul de a alege

Participarea la exprimarea votului universal este condiţionată doar de vârstă, în cele mai multe cazuri aceasta fiind de 18 ani, precum şi de lipsa unor interdicţii juridice, cum ar fi decăderea din drepturile civile şi politice a celor condamnaţi definitiv, atât pe perioada ispăşirii pedepsei cât şi pe perioadă postum, stabilite de instanţele din justiţie.

b) Dreptul de a fi ales

Acest drept impune îndeplinirea unor condiţii minime în vederea exercitării mandatului încredinţat, cum ar fi:

- să dispună de dreptul de vot;

- să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară;

- să aibă pregătirea intelectuală şi aptitudini civic-morale care să-i permită aptitudinea exercitării mandatului.

c) Dreptul de revocare

Este un drept care din păcate nu este prevăzut în toate sistemele constituţionale, ci el se regăseşte doar în unele ţări ca fiind un drept constituţional. Acest drept le dă posibilitatea alegătorilor să revoce parlamentarul pe care l-au ales cu ocazia scrutinului, dacă acesta nu acţionează în conformitate cu interesele şi obligaţiile asumate faţă de aceştia.

Trebuie însă menţionat că acest drept este controversat chiar în unele societăţi cu tradiţie în democraţie, prin prisma faptului că se invocă că parlamentarii primesc un mandat colectiv din partea alegătorilor în baza unui program politic prezentat în perioadele electorale. Mai mult, se invocă faptul că, alesul face parte dintr-o instituţie publică politică, instituţie care, conform unor curente politice şi prevederi constituţionale, se afirmă că nu răspunde direct faţă de alegători şi nu ţine legătura cu aceştia, în consecinţă, membrii săi nu pot fi revocaţi.

Votul universal a avut menirea să extindă democratismul politic, atât prin înlăturarea oricărei restricţii, cât şi prin aducerea în prim-planul vieţii politice a noi şi variate categorii şi grupuri sociale, ceea ce face ca în zilele noastre să nu poată fi conceput un sistem politic democratic fără să aibă adoptat votul universal.

Sursa: Materiale documentare din mediul online

Partea a II-a Puterea politică: autoritatea, legitimitatea şi consensul

A. Autoritatea politică

     Termenul de autoritate provine de la cuvântul latinesc “autoritas” care înseamnă forţă, putere de convingere. Autoritatea politică este modalitatea concretă de manifestare a puterii politice, adică capacitatea acesteia de a-şi impune voinţa în societate. În politologia prezentă, prin autoritate se înţelege “dreptul de a îndeplini o acţiune, implicit acela de a face legile şi de a exercita celelalte drepturi ataşate funcţiei guvernamentale”. În esenţă, este vorba despre dreptul şi capacitatea guvernantilor de a guverna, lucru care se materializează în principiu pe două căi:

a) prin convingere;

b) prin constrângere.

     De-a lungul istoriei s-a demonstrat că autoritatea politică este cu mult mai mare şi mai eficientă, ca stabilitate şi funcţionalitate, când aceasta se realizează prin convingere, deci atunci când se bazează pe forţa argumentelor. Această relaţie presupune o concordanţă între obiectivele puterii şi cele ale majorităţii. În aceste condiţii, autoritatea politică se defineşte prin capacitatea de a obţine ascultare în absenţa constrângerii. Ea se bazează pe consensul majorităţii. Autoritatea politică realizată prin convingere este caracteristica societăţii democratice. Autoritatea politică obţinută prin constrângere are la bază argumentul forţei. De regulă ea se află în minoritate cu societatea, cu interesele majorităţii. Practica societăţii politice obţinută pe calea constrângerii, îşi pierde treptat din forţă, fapt ce conduce la declinul şi pierderea ei. Ea este caracteristică societăţilor totalitare nedemocratice.

B. Legimitatea politică

     Ca să se poată impune, puterea trebuie să fie legitimă. Termenul de legitimitate provine din latinescul “legitimus”, care înseamnă “conform cu legea”. Legitimitatea politică constituie un principiu conform căruia un sistem de guvernare, respectiv o putere politică, se exercită pe baza unui drept conferit de guvernaţi, de cetăţeni, pe baza unor înţelegeri legiferate. Prin aceasta cetăţenii recunosc dreptul de guvernare al puterii politice. Legitimitatea politică dă şi autoritatea politică, cu cât o putere politică este mai legitimă, cu atât autoritatea ei politică este mai mare. Legitimitatea unui regim nu poate fi recunoscută odată pentru totdeauna, ea trebuie supusă mereu unei revizuiri deoarece trebuie să existe mereu o concordanţă între valorile proclamate iniţial şi realizările sale ulterioare. În timp, istoric vorbind, s-au înregistrat trei forme de manifestare a legitimităţii politice:

a) legitimitatea divină sau tradiţională;

b) legitimitatea carismatică;

c) legitimitatea civilă sau legală.

Legitimitatea divină sau tradiţională

     Aceasta îşi întemeiaza dreptul la guvernare pe ideea caracterului sacru al puterii, a originii divine, a reprezentantului ei – de regulă monarhul (o formă de guvernare depăşită istoric şi democratic). Acest tip de legitimitate a corespuns antichităţii şi societăţii medievale şi o bună parte a epocii moderne sub forma monarhiilor constituţionale, când dacă nu puterea în ansamblul ei avea caracter divin, cel puţin o parte a acesteia, cea deţinută de monarh. Puterea, adică guvernarea, era impusă prin forţa şi temeiul divin, orice ridicare împotriva puterii era sinonimă cu ridicarea contra divinităţii. În această situaţie legitimitatea puterii se făcea prin divinitate, ea fiind exterioară omului, societăţii.

Legitimitatea carismatică

     Acest tip de legitimitate a puterii se face de către persoana carismatică a conducătorului. Acesta, sub diferite forme (duce, fuhrer, conducător, căpitan, mare lider) şi prin calităţile sale naturale excepţionale, legitimează puterea, se impune maselor care îl acceptă, legitimând astfel puterea. În această situaţie, legitimitatea puterii se face cu concursul şi adeziunea maselor. Calităţile morale, volitive (de voinţă), politice, intelectuale ale conducătorului au rolul decisiv în legitimitatea politică. În realitate, nu este vorba de o legitimitate a puterii, ci de o manipulare a maselor, a forţei de persuasiune şi instinct, de dominare pe care conducătorul o are asupra celor guvernaţi. La aceasta trebuie să adăugăm şi calităţile strict personale ale liderului, cum ar fi frumuseţea fizică, prezenţa scenică, gesticulaţiile, stilul exprimării, căldura şi atracţia pe care o emană, sinceritatea, cinstea, modestia, toate acestea contribuind în mare măsură la explicarea impunerii şi dominării. 

     Legitimitatea civilă sau legală a apărut în societatea modernă, odată cu democratismul politic. Ea se întemeiază pe lege, pe votul popular, pe referendum, prin care se legitimează puterea politică. Această formă de legitimitate, prin acordul majorităţii, asigură cea mai mare stabilitate şi dă eficienţă guvernării. Important de reţinut că tipurile de legitimitate nu fiinţeaza în stare pură, pe parcursul unui regim politic de la instaurare până la căderea lui, ea se poate modifica respectiv în aceeaşi perioadă pot fiinţa două tipuri de legitimitate, cea carismatică cu cea legală sau divina cu carismatica etc.

C. Consensul politic

     Consensul politic este o formă a consensului social şi constă în acordul liber exprimat al cetăţenilor asupra autorităţii, a puterii politice şi a actului de guvernare. Acesta poate fi:

a) consens de bază; vizează legitimitatea existenţei comune în cadrul unei societăţi prin acordul de voinţă existent între membrii societăţii asupra valorilor, a credinţei, a modului de viaţă, a relaţiilor sociale, a instituţiilor politice etc.;

b) consensul politic sau fundamental; consfinţeşte legitimitatea sistemului politic prin acordul cetăţenilor asupra organizării politice a comunităţii; consensul fundamental presupune existenţa unei Constituţii care să asigure cadrul şi normele politice fundamentale ale acţiunii politice a guvernanţilor şi este des întâlnit în societăţile democratice;

c) consensul specific; este o formă specifică a consensului politic, el vizând anumite aspecte ale puterii politice şi este dat de opinia publică. Principalul instrument în realizarea consensului specific sunt sondajele de opinii, acestea având menirea de a exprima atitudinea, poziţia unui grup sau segment al acesteia faţă de o anumită problemă, indicând existenţa sau nu, a unui consens specific. Consensul specific este apropiat de ceea ce în politologie se numeşte democraţie participativă, în timp ce consensul fundamental este întâlnit ca democraţie reprezentativă.

Sursa: Cursuri şi materiale din mediul online.

     Vă spuneam într-un articol, în urmă cu ceva vreme, că voi continua să scriu despre subiecte precum instituțiile statului, serviciile publice, dezvoltare locală și regională. O să încep de astăzi sa postez un set de articole..primul referitor la puterea politică.

            PUTEREA POLITICĂ

 Partea I Puterea politică: definire şi trăsături

     Având în vedere rolul important pe care politicul îl are în orice societate, puterea politică, ca expresie a puterii sociale, joacă în cadrul acesteia un rol major. Noţiunea de putere, inclusiv cea de putere socială, este totuşi foarte vagă, este practic generală, fără a fi în măsură să aibă nişte delimitări clare şi precise.

     Unii autori definesc puterea (politică) prin stat, având în vedere rolul acestei instituţii în cadrul puterii. Acest considerent este incorect totuşi, întrucât statul este numai o componentă a puterii şi nu puterea în totalitate. În sfera puterii, în afară de stat, intră şi alte instituţii politice cu rol important în derularea vieţii sociale, cum ar fi partidele politice, forma de guvernare, regimul politic etc. Este drept că statul concentrează în cea mai mare masură puterea politică, dar nu în totalitate şi nici nu este în situaţia de a se identifica cu ea, întrucât fiecare din aceste concepte acoperă realităţi sociale distincte şi, în acelaşi timp, ele sunt intercondiţionate. În regimurile democratice, situaţia expusă mai sus este şi mai puţin relevantă, pentru că, în afară de elementele instituţionalizate ale puterii, în cadrul acesteia trebuie să includem şi opoziţia politică. În definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul că aceasta este în primul rând o noţiune ideologică, care exprimă realitatea politică. Orice forţă social-politică şi cu atât mai mult una care se află la conducerea societăţii, are o anumită viziune despre societate şi pe care şi-o impune în practică prin putere. Acest fapt este valabil atât în cazul societăţilor totalitare unde există o unică forţă social-politică care prin putere, organizează şi conduce societatea şi, îşi promovează interesele, cât şi în societăţile democratice. În cazul acestora din urmă, unde întâlnim forţe politice aflate la putere şi forţe politice ale opoziţiei şi într-un caz şi în altul, avem de-a face cu o putere politică bazată pe aceleaşi principii fundamentale, urmărind în esenţă aceleaşi scopuri şi interese, ceea ce le deosebeşte însă, fiind modalitatea proprie de înfăptuire a actului de putere. Rolul oricărei puteri politice este acela de a asigura conform intereselor claselor sau categoriilor sociale aparţinătoare, coeziunea şi funcţionalitatea diferitelor structuri şi organisme, echilibrul colectivităţilor care alcătuiesc societatea. Această calitate a puterii politice decurge din faptul că orice putere este, în esenţa ei, purtătoarea intereselor comune ale unei comunităţi, în cazul societăţii democratice, a majorităţii. Prin urmare, ea trebuie să apere şi să promoveze interesele acestei majorităţi, care, cel puţin teoretic, exclude imixtiunea din afara ei, întrucât în orice condiţie, o eventuală forţă de imixtiune se află în contradicţie cu majoritatea. Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existenţa societăţii, posibilitatea functionalităţii acesteia. Reputatul politolog român, Anton Carpinski, considera că puterea politică este “capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat, să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societăţii în vederea asigurării obiectivelor propuse”. În raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politică are următoarele trăsături:

1. Caracter integrator. Constă în capacitatea pe care puterea politică o are de a-şi subordona celalalte forme ale puterii, de a se manifesta prin ele şi de a le constitui drept instrumente prin care să-şi exprime propriile sale scopuri şi interese. Nu există fapt politic care să nu fie în acelaşi timp un fapt social şi, cu atât mai mult, nu există procese şi fenomene sociale care să nu fie susceptibile de a îmbrăca un caracter politic. Tocmai această simbioză între social şi politic, permite puterii politice să-şi subordoneze şi să-şi folosească celelalte forme ale puterii sociale.

2. Caracter suveran. Puterea politică este singura şi unica instanţă supremă dintr-o societate. În această calitate, puterea este singura care prin instituţiile sale legitime are dreptul de a lua şi aplica decizii, de a exercita controlul fără amestecul sau influenţa unei alte puteri din interior, cât mai ales din exterior. Se poate spune deci că, puterea politică este suverană, unică, indivizibilă, exclusivă şi inalienabilă.

3. Caracter imperativ. În raport cu alte acte ale conducerii sociale, puterea politică are un caracter imperativ, obligatoriu şi ierarhic atât pentru societate în ansamblul ei, cât şi pentru celalalte forme particulare ale puterii sociale. Tocmai aceste calităţi – imperativitatea şi obligativitatea îi asigură impunerea, randamentul şi eficienţa, elemente necesare oricărui act de conducere a societăţii.

4. Caracter relaţional. Puterea politică în exercitarea atribuţiilor sale are un caracter relaţional şi asimetric. Înfăptuirea puterii este o relaţie socială care impune cu necesitate cel puţin doi parteneri: conducătorii sau conducerea şi, conduşii şi supunerea, adică aceia asupra cărora se impune. Relaţia conducere-supunere, care formează cele două laturi ale puterii, se realizează: „între cei care exercită puterea şi ceilalţi membri ai grupului se stabileşte o relaţie specifică şi ea constă în comunicarea şi executarea hotărârilor; inclusiv a comunica o hotărâre pentru executare, înseamnă a conduce”.

5. Caracter polivalent. În cadrul oricărui sistem politic, statul reprezintă principalul instrument de realizare în practică a puterii politice. Statul este este cel care, prin instituţiile sale, elaborează deciziile, legile (prin parlament), le pune în aplicare (prin guvern), realizând astfel obiectivele şi sarcinile puterii politice. Tot prin stat, puterea politică înfăptuieşte şi controlul modului de aplicare în practică a deciziilor şi hotărârilor puterii politice (prin autorităţi, organe de drept şi justiţie).

     Fiecărei orânduiri sociale, societăţii îi este specific un anumit tip de putere politică. Forma pe care o îmbracă puterea politică este determinată de o serie de factori, cum ar fi:

- natura şi esenţa sistemului politic; în cadrul acestuia un rol important îl joacă clasa sau grupul social pe care o reprezintă şi, ale căror interese, aspiraţii şi scopuri le fundamentează, legitimează, apară şi promovează;

- raportul de forţe dintre clase, grupuri, partide şi forţe politice din societate, la un moment dat;

- nivelul de dezvoltare al democratismului politic; în decursul istoriei s-au constituit două tipuri de puteri politice – puterea politică democratică şi puterea politică dictatorială.

     În societăţile democratice, puterea politică se întemeiază pe lege, pe statul de drept. Ea exprimă şi promovează voinţa, aspiraţiile şi interesele majorităţii cetăţenilor. În societăţile totalitariste, fundamentarea pe lege este doar teoretică, în realitate, ea este o încălcare a legii sub toate formele şi aspectele ei. Cam spre ceea ce ne îndreptăm noi astăzi, din păcate!

Sursa: Cursuri şi referinţe din mediul online